Sunt o categorie de cărți indiferent de cine le semnează îți vor face pielea ca de găină și îți vei da seama ca viața ta e atât de frumoasă, că tragediile noastre pe lângă cele descrise acolo sunt adevărate comedii.
Vreau să vă spun că nu e prima carte care o citesc despre deportările organizate în perioada celui de-al doilea război mondial, dar fiecare dintre ele mă emoționează până la lacrimi. Ororile săvârșite de ambele regimuri – stalinist și hitlerist sau comunist și fascist, cum doriți așa le numiți, ți se par de ordinul fantasticului, că e rodul unei minți ce debordează de imaginație sau cruzime or, că s-a întâmplat pe o altă planetă, că o altă specie decât cea umană a făcut acele atrocități. Pur și simplu nu îți vine să crezi! Și, totuși, aceste crime asupra umanității au fost, oamenii au trecut prin ele trăindu-le, au supravețuit și au povestit, pentru ca noi să înțelegem ce înseamnă RĂZBOI.
Eroii cu care vă veți întâlni cel mai des în paginile romanului:
Lina – iubește pictura. Desenează pe orice găsește doar pentru a-i transmite tatălui ei locul aflării lor și că sunt bine; Elena, soția lui Kostas, capul familiei Vilkas (un personaj în jurul căruia se leagă speranța familiei reîntregite) și mama Linei și a lui Jonas – e personajul care îți evocă doar admirație și care m-a frapat prin bunătatea care o emana prin atitudinea ei față de toți, atât deportați cât și gardieni; Jonas – un copil maturizat prea devreme; Andrius – tânărul ce avea să-i devină soț Linei.
”V-aţi întrebat vreodată cât valorează o viaţă omenească? În dimineaţa aceea viaţa fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.”
„Copiii mici au început să moară. Mama i-a dus raţia ei unui băiat care se stingea de foame. Era deja mort, cu mânuţa lui micuţă întinsă, aşteptând o bucată de pâine.”
Familia, ridicată în plină noapte, este târâtă la gară, unde au fost despărțiți și urcați în vagoane de transportat animalele. Duși în condiții inumane undeva în ținuturile reci ale Siberiei. Acolo, trăiesc experiențe traumatizante: Ona, o tânără mamă ce și-a pierdut copilul, este împușcată doar că a avut o criză de nervi, au împușcat o păpușă a unei fetițe pe nume Janina, doar ca să se distreze, din cauza foamei ce o îndurau se îmbolnăveau de scorbut, unele femei pentru a-și salva copiii de la moartea prin împușcare sunt nevoită să se ”culce” cu gardienii ș.a., experiențe terifiante.
Notă: Kostas Vilkas, tatăl Linei, nu a fost ridicat împreună cu familia. Lina l-a găsit mai apoi în unul dintre vagoanele pline cu bărbați, care plecau spre Krasnoiarsk (asta vor afla pe urmă).
”— Dar cum pot ei să decidă, pur şi simplu, că nu suntem nimic altceva decât nişte animale? Nici măcar nu ne cunosc, am protestat eu.
— Noi ne cunoaştem, m-a asigurat mama. Ei greşesc. Şi să nu-i laşi în veci să te convingă de contrariu. Ai înţeles?”
Și, totuși, chiar dăcă mureau de foame, de boală și uneori chiar din cauza umilințelor, acești oameni ne dau o adevărată lecție de viață. În toate acele condiții ei își păstrează deminitatea, integritatea și speranța că vor reveni acasă, păstrând vechile tradiții lituaniene (veți găsi un moment în carte, unde deportații sărbătoresc Crăciunul).
În romanul ”Printre tonuri cenușii” veți găsi și nașterea unei frumoase povești de dragoste.