Din istorisirea unui pământean-coleg de-al meu despre Ungheni-Vale: ”Noi pășteam vacile în lungul graniței, lângă pichet, când am văzut un om necunoscut care, la sigur, nu era de-ai noștri! Purta costum, mătăhăia energic din mâini, bodogănea ceva pentru sine, se uita atent în jur, apoi, așezându-se pe o moviliță verde, a început să-și noteze ceva într-un carnet. Insul ni s-a părut foarte suspect, de aceea am alergat la pichet, să le povestim grănicerilor despre cele văzute și individul a fost reținut”. Mai apoi prietenul meu din copilărie, intrat la școala de arte anume atunci înființată, l-a revăzut din nou.
Era Nicolai Costriba, învățător la modelare. Fusese reținut în prima lui zi de aflare la Ungheni, când admira priveliștile din zona de graniță și podul de peste Prut. La sosirea în oraș, se angajase ca pictor șef la fabrica de ceramică din Ungheni, dar și la școala de arte proaspăt deschisă.
Așa erau vremurile pe atunci: la școală se organizau lecții deschise și grănicerii veneau să povestească despre serviciul greu la paza hotarului. Ne spuneau că în jur mișună dușmani și spioni, că trebuie să fim vigilenți și să-i informăm operativ despre orice individ suspect. În încheiere, învățam cu toții cum se demontează și se montează la loc automatul Kalașnikov.
Școala de arte mi-a deschis în față o lume nouă – lumea artelor și am înțeles că aceasta este lumea mea. Școala de cultură generală nu-mi era dragă, ci mă făcea să sufăr pentru timpul pierdut fără rost, din care motiv, la toate lecțiile, desenam. ”Pare să fie cam nenormal băiatul”, credeau învățătorii și chiar m-au lăsat repetent din această cauză.
Iar la școala de arte totul era nou și interesant. Primii învățători mi-au fost directoarea Valentina Antonova, Petru Furculiță, Ilie Cojocaru și, desigur, Nicolai Costriba. Când l-am văzut pentru prima dată, am observat că vorbește tare și gesticulează, dar și că are încălțările scâlciate. Mai apoi am aflat că s-a născut în Bucovina, unde se vorbește tare din pricina distanțelor mari dintre case, iar încălțămintea o avea scâlciată pentru că era mereu în mișcare, umbla peste tot cu o geantă enormă, ponosită și burdușită de greutate, mânerul căreia era înfășurat în câteva straturi de panglică lipicioasă, numită izolent. În geantă avea cărți, reviste, instrumentele necesare și, desigur, o franzelă și o sticlă cu chefir.
Școala funcționa deja al doilea an, mie îmi părea rău că nu am frecventat lecțiile de la bun început, de aceea eram prezent în fiecare zi și în toate grupele. Doream să recuperez ce îmi scăpase. După lecțiile de la școala de cultură generală alergam la noua mea lume. În primii ani nu ajungea material didactic, încât pedagogii erau nevoiți să dea dovadă de fantezie și ingeniozitate. Petru Furculiță a înjghebat din sârmă vânjoasă un cub care mi-a servit drept primul model pentru chinurile mele de creație. Nicolai Costriba aducea lut, farfurii și ulcioare de la fabrica de ceramică. Și de la Muzeul de Istorie și Etnografie ne picau exponate ca modele de natură moartă.
Am avut și o zi în care nu ne ardea de desenat, fiindcă de la Academia de Arte din Leningrad ne-au fost expediate modele din ghips, pe care le descărcam cu toții din vagon și le cărăm la școală. Deschideam lăzile, scoteam din rumeguș și duceam în brațe peste pod, speriind trecătorii, acele forme cu miros proaspăt de ghips: capete de cal, ochi, urechi și nasuri enorme, fragmente de coloane dorice și busturi nude din sculpturile clasice. Anume atunci s-a întâmplat să sosească trenul de la Chișinău și pasagerii au rămas stupefiați la vederea unui șirag de copii murdari din cap până-n picioare de ghips, care treceau podul ca niște statui însuflețite, ducând în brațe tot felul de ciudățenii. În schimb noi eram în culmea fericirii: în sfârșit începea instruirea adevărată.
Eram acolo, la acea școală, ca o familie și învățătorii ne erau ca niște părinți. Petru Furculiță colabora cu revista ”Chipăruș” și e clar că de la el am început să învăț caricatura. Pentru Nicolai Costriba toți erau colegi, el și nouă, copiilor, ni se adresa ”colega”, ceea ce inspira un respect de care eram mândri. Costriba ne-a inițiat nu numai în tainele modelării, ci și ale ceramicii. Fabrica de ceramică devenise pentru noi a doua casă, acolo pregăteam formele și ne turnam în ele modelele. Era o adevărată magie, să modelezi ori să torni în forme și apoi să scoți din cuptor visul tău realizat în lut. Nicolai Costriba ne era drag tuturor. El nu se certa cu nimeni niciodată și găsea ieșire cu umor din orice situație. Mare trebuie să-ți fie norocul, ca să ai parte la început de cale, în anii adolescenței, de un dascăl înnăscut și de prieteni captivați de aceleași idei.
La acea școală i-am întâlnit pe Ion Zderciuc, Dumitru Verdeanu și Victor Cobzac, cu care rămânem prieteni și în ziua de azi. Iar de la Costriba am învățat să privim la lume altfel, să o descoperim mereu călătorind și făcând cunoștință cu oameni noi. El ne obliga să completăm în permanență jurnalul pentru impresii și schițe, deprindere care ne-a fost de mare ajutor în viitor.
Vara plecam la baștina lui – în Bucovina. Acolo își ducea cărțile și instrumentele de lucru, visând ca la pensionare să-și invite colegii la schițe din natură ori, pur și simplu, să se odihnească în acele locuri pitorești. O jumătate de zi munceam, îl ajutam să construiască minunea de casă – bază de creație. A doua jumătate a zilei ne odihneam: ne delectam cu aerul curat de munte, strângeam ciuperci, ne scăldam în apa rece ca gheața a râului Siret, tot în ea prinzând păstrăvi cu mâna goală, făceam schițe din natură, iar seara ne duceam împreună cu dânsul în ospeție la prietenii și rudele lui. Cutreieram împrejurimile, ne întâlneam cu oameni interesanți, cu pictorii și ceramiștii localnici. Se crea impresia că pe acel meleag toată lumea-l cunoaște pe Costriba. Într-un rând am fost în ospeție la o pictoriță de școală veche, care, din păcate, e pe cale de dispariție, la Odarca Chiseliță, care absolvise Academia de Arte din Viena înainte de al doilea război mondial. La admitere se nimerise odată cu Adolf Hitler, numai că el a picat la examene și mai apoi, când a ajuns la putere, a închis profesorii într-un lagăr de concentrare. Atunci pentru mine a fost o descoperire și faptul că toți oamenii în etate comunicau cu noi în română, iar în rusă nu vorbeau deloc. Precum am aflat, toți își făcuseră serviciul militar în armata română. Soțiile lor glumeau: dacă bărbații vorbesc în română, înseamnă că pun la cale ceva cu băutura.
În Carpați am avut cu Ion Zderciuc o întâmplare amuzantă, dar care i-a speriat grozav pe consătenii lui Costriba. Și eu, și Ion aveam plete lungi, cum era atunci la modă. Ca de obicei, după amiază, am ieșit la schițe din natură. Era un timp minunat, noi eram în căutarea locului potrivit pentru creație și, îmbătați de aerul curat și priveliștile încântătoare, am început a cânta sau, mai exact, a urla cât ne ținea gura cântece moldovenești. Cu aceste urlete am intrat în pădure, unde am dat de niște vaci speriate, lângă care nu pricepeam de ce nu se vedea niciun om. După vreo două ore, obosiți, dar mulțumiți, reveneam acasă cu noile creații. Când coboram în jos, în întâmpinare ne venea în fugă o ceată de bărbați cu bâte și furci, după care alerga o femeie despletită. Bărbații au trecut pe alături, iar femeia s-a oprit, gâfâind, să ne întrebe dacă nu ni s-au nimerit în cale bandiții. Noi am strâns din umeri a nedumerire, dar pricepeam ce putea fi la mijloc. Am luat-o la picior spre casă și i-am povestit lui Costriba peripeția. El a izbucnit în râs: ”Ia nebuni! Adică voi, cu cântecele voastre, i-ați băgat în boale pe băieții-văcari care, luând echipamentul vostru drept arme, au alergat spre sat cu strigăte, că în pădure bandiții fură vacile!”. Costriba a coborât în jos, la sovietul sătesc, să limpezească apele și să oprească venirea de la Cernăuți a unui detașament de milițieni înarmați. Sătenii ne-au iertat, dar ne-au rugat să ne tundem pletele, ca să aibă cu ce să-și afume copiii de speriat. Și am mai observat că, după atâtea zile de cutreierat Carpații, încălțările noastre erau scâlciate ca ale lui Costriba.
În casa lui Costriba era o bibliotecă unică în felul ei: asemenea materiale didactice și cărți despre arte eu nu am văzut în nicio sală de lectură. Am găsit acolo cartea ”Vrancea”, ediție română, cumpărată de la Moscova. Era o povestire despre istoria Moldovei, despre Ștefan cel Mare, cum ridica el poporul la luptă și se pregătea de bătălie cu Imperiul Otoman. Era scris acolo despre instrucțiile nocturne ale tinerilor, despre disciplina severă din Codrii deși, de nepătruns, despre mănăstirile tainice din lungul malurilor priporoase ale Nistrului, despre heraldica Moldovei cu stema împodobită de zimbru. Până atunci nu mai auzisem așa ceva despre istoria Moldovei.
După intrarea la Școala de Arte din Chișinău, noi nu am pierdut legătura cu Nicolai Costriba, dar și mai apoi, urmându-ne studiile în instituțiile de învățământ superior – fie la Moscova, fie la Leningrad, – continuam să ne ducem vara la baștina lui. El era mândru de noi și, cum ni se părea nouă, îi eram dragi. Aștepta cu nerăbdare să venim în vacanță, pregătea expoziții comune, ne oferea tot ce-i necesar pentru munca de creație din timpul verii. Iată ce dascăl am avut noi la draga noastră școală de arte din orașul Ungheni.