Sunt o simplă țărancă de la sat, pensionară de vârsta a treia. Aș vrea să încerc să fiu și eu „jurnalist pentru o zi”. Această propunere am găsit-o în nr. 1 al ziarului ”Unghiul” și nu vreau să rămân indiferentă.
În primul rând, mulțumesc Domnului de priveliștea de acum. E o iarnă cum o țin minte din copilărie și tinerețe. Pământul e acoperit cu o mantie de zăpadă. În calitatea mea de „jurnalist” de o zi, în primul rând ,aș vrea să aflu cum au petrecut sărbătorile de iarnă cei mai triști ca noi: copiii și bătrânii. De au avut și ei ceva bun pe masă, de au simțit acea atenție din partea cuiva. Se spune că fudulia înconjoară, dar frigul și foamea dau pe de-a dreptul. De sunt fericiți și eu m-aș bucura împreună cu ei. Am crescut 7 copii și știu ce înseamnă lipsurile.
Nu m-aș feri de posibilitatea de a ieși în teritoriu, în stradă ca să comunic cu trecătorii, să văd ei ce probleme au, ce propuneri. Nu aș rata momentul să mă interesez și de cei în etate sau singuratici, de au ce pune în sobă, de li-i cald și de-s sătui. Ca să nu-i vedem pe stradă uneori cu mâna întinsă, că nu merită. La vremea lor mulți dintre cei care stau pe trotuarele din Ungheni au muncit și nu din plăcere vând fel de fel de lucruri pe un frig de crapă pietrele ori caniculă.
La Todirești lumea e săritoare la nevoie cu cei pensionați. Și primăria îi are tot timpul în vedere. Nu am auzit vreodată la biserica din sat să spună careva că într-o mahala un bătrân sau o bătrână nu are de foc ori ce mânca, pentru că sătenii se ajută între ei și nimeni nu rămâne indiferent.
Tare m-ar interesa să comunic și cu specialiștii din agricultură, să-i întreb cum se dezvoltă grâul sub acea plapumă de nea albă strălucitoare. De vom avea pâine la vară. Fiindcă asta-i nădejdea la cel ce o prețuiește – pâinea și apa e viața de toate zilele. Și cu acest gând închei ziua în această postură – „Jurnalist pentru o zi”.